Sunt adeptul fervent al luptei cu regretul. Lucrurile neapucat-a-fi-traite sau neavut-curaj-a-fi-rostite sunt pe ramura de sus a celei mai cumplite specii de regret pe care o cunosc eu. Fapt care ma readuce in direct. O doza nemodesta de patetic mi se pare mai degraba acceptabila decat o picatura supla de regret (e si ora buna, dupa un timp din ala misto, de care nu mai fac astia acum, petrecut pe Motoare).
Sa ma explic... Sorescu o nimerise bine:
"Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.
Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.
Acest tren - martor mi-e Zenon bătrînul -
Nu mă va ajunge niciodată..."
El avea insa alte argumente, intelectuale, pentru a-i impune trenului distanta. Ale mele sunt de suflet. Radacinile si respirarile mele sunt asa puternice pentru ca nasc din prieteni. Si simt in vene cum imi cresc ei si cum ma fac mai puternic decat orice... mai ales mai puternic decat un tren umplut cu cotidian greoi si puturos, cu ipocrizii sinistre scoase de sub unghii si meschinarii verzui remasticate, cu o matreata de invidii, inimi mici si neuroni singuratici, cu strat gros adipos de pe obraz, in plina viteza, zdrobitor de naiva speranta in ziua de maine. Du-te ma de aici!!
Mainele meu va fi mereu frumos (doar ma trezesc langa My Beloved) si trenul ala nu ma va prinde niciodata, pentru ca va am pe voi toti, ai meilor! Multumesc frumos.
Si aici e vorba si de voi polonezilor :). Va stiti voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu